Muzeul Național de Istorie a României marchează celebrarea a 164 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859), prezentând publicului, începând de astăzi, 20 ianuarie, micro-expoziția „Maria Rosetti – simbol al României Moderne”.
Cu această ocazie, vizitatorii muzeului vor putea să admire o serie de piese inedite din colecțiile MNIR, expuse acum pentru prima dată: două cărți din biblioteca Mariei Rosetti („The english echo”, de Samuel Waddy și „Horace“, de Pierre Corneille), o călimară și o muștarieră din porţelan, cu monogramă. De asemenea, este expusă și o copie a picturii „România Revoluționară”, realizată de pictorul Octavian Angheluță (1904–1979), artist emerit, profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.
Maria Rosetti, născută Mary Grant (având origini scoțiano-franceze), a scris și militat pentru drepturile și unitatea poporului român, devenind simbolul feminin al României moderne. În anul 1850, aceasta a fost pictată de Constantin-Daniel Rosenthal ca întruchipare a „României Revoluționare”.
Maria și-a susținut soțul, Constantin A. Rosetti, îndemnându-l să scrie, să ia atitudine și să ceară libertatea și drepturile românilor. Casa Rosetti a devenit loc de întâlnire al revoluționarilor, mișcarea de la 1848, din București, fiind pregătită și cu participarea Mariei. Este de notorietate contribuția sa la evadarea revoluționarilor munteni, de pe vasul otoman care îi transporta pe Dunăre. A trăit alături de soțul său în exil la Paris, unde s-au apropiat de elita revoluționară franceză. A fost colaboratoare a ziarului „La Presse”, iar casa Rosetti s-a transformat în loc de întâlnire și refugiu pentru ceilalți exilați români și de alte nații. Întoarcerea la București a coincis cu avântul mișcării unioniste în Principate, iar legăturile pariziene ale familiei Rosetti au contribuit la susținerea ideii de independență și de unitate națională. Cei doi soți au fost în centrul mișcării unioniste, susținând Partida Națională și Unirea Principatelor.
Maria Rosetti a fost prima femeie jurnalist din țară, scriind la ziarul „Românul”, fondat de soțul său pe 9 august 1857. A întemeiat, la rândul ei, o publicație periodică, cea dintâi dedicată femeilor, săptămânalul „Mama și copilul” (iulie 1865-aprilie 1866), prin care educa mamele și le arăta rolul lor în evoluția națiunii române. A organizat comitete de ajutorare a populației în timpul foametei din anii 1866-1867, iar în timpul Războiului de Independență a condus „Comitetul femeilor”, care a strâns fonduri pentru înființarea Spitalului din Turnul Măgurele și pentru susținerea de infirmierii în spatele frontului.
Expoziția va putea fi vizitată în perioada 20 ianuarie-5 februarie 2023, de miercuri până duminică.
De asemenea, marți, 24 ianuarie 2023, muzeul va fi deschis pentru public, conform programului obișnuit de vizitare (09:00-17:00, cu ultima intrare la 16:15), iar accesul va fi gratuit pentru toate categoriile de vizitatori.
Poemul «Păpuşa» a fost compus de Marquez după ce a fost diagnosticat cu o boala grea. El a trimis aceste cuvinte celor mai apropiaţi prieteni, ca un semn de rămas-bun, ca o radiografie a unei vieţi frumos trăite.
” Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc”. „Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că sunt o păpușă de cârpă, și mi-ar dărui o fărâmă de viață, probabil nu aș spune tot ce gândesc, dar cu siguranță aș gândi tot ce spun. Aș aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează, ci prin ceea ce semnifică. Aș dormi puțin și aș visa mult, deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină. Aș merge când alții se opresc, m-aș trezi când alții dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc, și cum aș mai savura o înghețată cu ciocolată! Dacă Dumnezeu mi-ar dărui puțină viață, mi-aș pune haine simple, m-aș întinde la soare pe burtă, dezvelindu-mi nu numai corpul, ci și sufletul. Doamne, dacă aș avea o inimă, Ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață și aș aștepta să iasă soarele. Aș picta pe stele un poem de-al lui Benedetti, cu un vis al lui Van Gogh; și un cântec al lui Serrat ar fi serenadă pe care aș oferi-o lunii. Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor și sărutul vindecător al petalelor. Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață nu aș lăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că el îmi este cel mai drag și aș trăi îndrăgostit de iubire. Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc. Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe singur să zboare. Pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine o dată cu bătrânețea, ci o dată cu uitarea. Am învățat atâtea lucruri de la voi, oamenii. Am învățat că toată lumea Publicitate vrea să trăiască pe culmea muntelui neștiind că adevărata fericire este să urci panta. Am învățat că, atunci când un nou-născut strânge în pumn pentru prima dată degetul tatălui său, îl va ține strâns pentru totdeauna. Am învățat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus numai atunci când îl ajută să se ridice. Am învățat atâtea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc, căci din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor. Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oara când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu pazitorul sufletului tău. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data și încă o dată până la infinit. Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi. Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita. Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, căci dacă ziua de maine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință. Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și trateaza-i bine, ia-ți timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi. Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine”.
Dan Puric are mereu dreptate ! E lung mesajul dar merită citit !
„României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința. Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 30 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor. Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara asta? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește. Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de pozitiviștii noștri.” Vezi mai puţinDan Puric are mereu dreptate ! E lung mesajul dar merită citit ! „României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința. Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 30 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor. Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara asta? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește. Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de pozitiviștii noștri.”
Timpul trece pe alături sau noi trecem pe lângă râul timpului…
Râul timpului curge prea tumultos, încât nu reuşim să lăsăm urme pe malurile lui…
Urmele sunt trecătoare şi diferite, unele aleargă pe malul stâng, altele – pe malul drept.
Deşi malurile sunt ale aceluiaşi râu, nu au nicio şansă a se întâlni.
Suntem doi oameni, care nu au reuşit a fi parte dintr-un Noi, ca două maluri ce nu se vor îmbrățişa niciodată, pentru că a se uni este nevoie de un pod, care ar lega două maluri, precum este nevoie de o punte sufletească, pe care o poate înălța doar iubirea…
Timpul trece printre noi ca un râu, pentru că noi nu am ales locul şi timul potrivit pentru punte…
Timul trece şi noi devenim tot mai înstrăinați, pe două maluri ce nu se vor intersecta niciodată…
Ar fi bine să-ți trimit un catarg, dar nu e cert că mai ajunge în această viață scurtă…
Dar să nu ne întristăm, Luna şi Soarele rar se zăresc pe aceeaşi palmă de cer… Iubirea decide, când două suflete fac o punte peste timpul, ce aleargă ca un râu spre mâine…
Tulburătoarea scrisoare adresată poporului român, înainte de moarte, de Iustin Parvu
Părintele Iustin Pârvu este un reprezentant de seamă al ortodoxiei românești contemporane. Stareț al Mănăstirii Petru Vodă din Neamț, Părintele Iustin a lăsat o scrisoare impresionantă românilor, înainte de moartea sa.
„Popor român !
– Îți scriu pentru că sper ca măcar acum, să îți amintești cine ai fost, cine ești și poate așa vezi încotro te îndrepți!
Ești singurul popor european care traiește încă acolo unde s-a născut.
Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puțin, nu știu – dar știu că ești unic în Europa, această Europa care te lovește, te jignește și te umilește.
De ce o lași să facă asta, când tu ești singurul popor născut, crescut și educat în granițele sale?
Ești primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tablițele de la Tartaria și o recunosc toți cei care le-au studiat.
Acum 7000 de ani, cand alții nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizație care se semneaza pe acest pământ.
Scrierea sumeriana a apărut 1.000 de ani mai târziu și totuși multi se fac că nu văd și nu recunosc adevărul.
Cât timp o să te lași neglijat?
Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărțit, despărțit și asuprit de mai multe imperii.
Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpanit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stapânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reușit niciodată să îți transforme teritoriul în pașalâc.
Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.
NIMENI NU A REUȘIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.
De ce te lași dezbinat?
Ai fost scut creștinătății, când întreaga Europă tremura de teama islamului.
Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena și întreaga Europă de furia semilunii.
Acum, tu popor de salvatori ai creștinismului, ești tratat ca un paria.
Când îți vei revendica drepturile?
Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuși, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce pacat, cei mai mulți și-au pus mințile sclipitoare în slujba altor țări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni.
De ce ai lăsat să se întâmple asta?
Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria.
Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îți vor urma?
Astăzi, ca și pe vremea fanarioților, domnitorul și divaniții nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele și dorințele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcție și să câștige cât mai mult.
Tu taci!
Astăzi, ca și pe vremea cuceririi romane, bogațiile țării, aceleași mine de aur, argint, sare, mierea acestui pamant, sunt exploatate de alții cu brațele tale și se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam.
Tu taci !!!
Astăzi, ca și pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puțini fac legea pentru cei mulți.
Tu taci!
Astăzi, ca și în vremuri de restriște, românii pleacă din țară, să muncească, sau să își vândă inteligența, pentru că țara lor nu are nevoie de ei.
Câți dintre ei sunt viitorii Brâncuși, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?
Conducătorii acestei țări au nevoie de slujbași proști, lipsiți de educație, lipsiți de caracter, lipsiți de voință, lipsiți de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi și face figurine de plastilina din ei.
Tu taci!
Astăzi, ca și pe vremea bolșevismului, la mare preț sunt trădătorii, lingușitorii, vânzătorii de neam și conștiință, traseiștii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni și a își păstra privilegiile.
Tu taci!
Astăzi, parlamentul și guvernul țării, divaniții de azi, arendează pământurile și întreprinderile “nerentabile” la indicațiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendași străini, spunând că asta se numește privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peșcheșul, iar țara rămâne pe butuci.
Tu taci!
Astăzi, urmele civilizației străbunilor voștri sunt șterse, pentru ca fiii tai să nu mai știe niciodată cum au aparut ei pe acest pământ, cine le sunt stramoșii și care le sunt meritele. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc șosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Gradiștea, Munții Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privați care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.
Tu taci!
Elemente din tezaurul țării, sunt trimise “la expoziție” în afara țării și uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele.
Tu taci!
Arhivele țării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naționale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea și dovezile de unitate națională.
Tu taci!
Slujbașii țării, caftaniții, vând la preț de piatră seacă și fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea șefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecați” de ochii lumii și primesc pedepse cu suspendare, adică “mulțumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”.
Tu taci!
Oștirea țării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine in fața ta și spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiți să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranța aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte și nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmplă românului azi nu i se datorează lui.
Tu taci!
Dispar din instituții ale statului arhive cu invenții și inovații de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puși să le păzească nu pățesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit.
Tu taci!
Și se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinși cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deși există dovezi că ai fost furat și voința ta răsturnată.
Tu taci!
În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alții se fac că lucrează, iar alții mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor și nu li se întâmplă nimic.
Tu taci!
Sistemul educațional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absențe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tai nu mai știu nici cum îi cheamă daca nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS.
Tu taci!
Dacă te îmbolnăvești, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă ești operat cu fașele și anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis și neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită și ieși cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare.
Tu taci!
Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Națională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiștii Naționalei României (de naționalitate maghiară) la un meci cu selecționata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei și pe cel al Ținutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială.
Toți tac!
Tu taci!
Guvernanții nu fac altceva decât să te jupoaie, îți bagă mâna în buzunar și îți iau banii, pentru că ești prea bogat în viziunea lor, sau nu meriți ce ai câștigat, iar țara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face și de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.
Tu taci!
Dușmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îți lua locul, îți impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul și ajutorul trădătorilor din fruntea țării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire.
Tu taci!
Parlamentarii își votează legi speciale, se protejează împotriva judecății pentru hoțiile și prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, și fură acoperindu-se unul pe altul.
Tu taci!
Președintele țării își exprimă oficial acordul de modificare a Constituției țării, la cererea unor străini, care își urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine…
Tu taci!
Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că țara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi tin pe jilțuri, fără să le pese de interesul națiunii, trădând jurământul făcut la investire.
Tu taci!
ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ȘI TU TACI!
Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ți-aș scrie un cuvant. Te-aș lăsa să lâncezești, să dormi până se așterne praful peste tine și mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întamplare neplăcută.
Dar tu popor român de azi, ești legat de cel de ieri și de cel de mâine și odată cu tine piere nu numai trecutul, dar și viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci ?
Trezește-te, popor român, trezește-te român adormit și nu lăsa să se șteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ți-au lăsat parinții, nu îți lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu știai să scrii.”
Onirismul în literatura română, onirismul estetic și poeții onirici: Leonid Dimov și Virgil Mazilescu
Onirismul este un curent al literaturii române care s-a manifestat în anii 1960. A fost considerat o formă a suprarealismului românesc în literatură. Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov sunt cei doi părinți ai acestui curent literar. Datorită lor a luat ființă grupul oniric în anul 1964. Membrii acestuia erau scriitori ce participau la cenaclul Luceafărul, condus de Eugen Barbu.
Primii care s-au alăturat acestor doi fondatori și teoreticieni ai onirismului estetic au fost Virgil Mazilescu (despre care veți afla mai multe în cele ce urmează), Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu. Mai apoi se alătură alte nume importante ale literaturii române, precum Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase… Continuare pe:
Dincolo de joaca supremă a timpului în acele ceasornicului, mereu în cursa sensului interzis, prezentul este deschis la capitolul tragedie şi speranţă. Ca un mînz alb pe o pajişte lichidă a alergat timpul, vaporaş de hîrtie, să ne mute de pe o emisferă pe alta. Nici hărţile nu mai corespund astăzi. Nici anotimpurile. Alte hotare, alţi zmei, alte stînci, alţi vrăjitori, cu alte entelehii, zdrobesc valorile în demimond. Prea multe colibe, prea multe palate, prea mult praf în orbite. Indicatoarele spre viitor s-au şters, gările şi oraşele s-au închis, birturile sînt goale. Oamenii din intersecţii adună bani în cutii de carton, manechinele au ieşti din vitrinele magazinelor şi-au luat-o la fugă pe bulevarde, nu se mai aude de mult fluierul acceleratelor. Vieţile noastre se chircesc ca nişte holograme printre piesele maşinăriilor de ucis copaci şi oameni. Ca nişte roboţi stricaţi, oamenii sînt azvîrliţi pe o banda rulantă pînă la tubul de oxigen. Şi nu ne putem apăra de călăi, cum nici „Străinul” lui Albert Camus nu s-a putut apăra, cînd judecătorii l-au trimis la moarte.
Cusută în propria piele, ca pruncul Heracle, vînez cu un arc de curcubeu propria-mi umbră de zăpadă răsturnată peste oraş. Oraşul meu ca o planetă dezafectată, pentru care îmi trebuie o mînă în plus să pot face ordine în cartierul cu cîini răguşiţi, vînzători de lozuri şi oameni ai străzii, unde înnoptez, ca de fiecare dată, cu străinul din mine şi arma la picior. Zgomotul lumii se micşorează doar în auzul bunicilor, bogătaşul sau bătrînul din azil au murit la fel, deşi bătrînul a luat mîncare pe datorie, a plîns şi s-a speriat, cînd a trebuit să o restituie. E trist că oamenii mor în convoi, e trist că morţii de mîine astăzi sînt vii printre noi, pe unii dintre ei îi împingem cu o ură teritorială în metrou. Mie îmi pasă, mi-e dor și mă întreb cum mi-aş sincroniza un vals planetar cu o rochie din altă galaxie? Mă întreb cînd îşi vor opri călăii motoarele, să putem sta cu toţii la masă, ca la „Cina cea de taină”? Vedeţi?, de dragul păcii, de dragul iubirii, nu ezit să mă confesez, cînd Dumnezeu îmi face cu mîna a speranță…
Deși a fost un an mai dificil aproape din toate punctele de vedere, poezia m-a făcut să nu disper, să fiu o luptătoare în sensul adevărat al cuvântului, să câștig lupta cu sinele meu sensibil, ce atât de ușor se lăsa pradă durerii! Poezia mi-a ajutat să înving fricile induse de pandemie și să-mi realizez visele, ce le tăinuisem deja în lădița trecutului. Dar ca să scriu poezie, am avut și am nevoie de sufletele însetate de frumos, pe care mi le-ați oferit cu generozitate, fapt pentru care Vă mulțumesc din toată inima! La cumpăna dintre ani, sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru copiii mei minunați, care mi-au fost alături, asigurându-mi un trai minunat și o iubire necondiționată, fapt care mă face să fiu mândră de ei. Mulțumesc Domnului pentru nepoții mei, unul mai deosebit decât altul. Ultimul a venit pe timp de pandemie, un Făt-Frumos, care crește văzând cu ochii și care la 9 luni a început a alerga. Sunt recunoscătoare copiilor Mihaela și Max pentru realizarea visului meu „de veacuri”, de-a păși pământul Americii și a-mi dădăci măcar câteva luni nepoțelul. Am vizitat orașul veșnic verde Seattle, am avut o vacanță de vis în orașul Los Angeles cu toate minunățiile ce-i aparțin, m-am bronzat pe plajele fierbinți ale orașului San-Diego și am văzut cu ochii mei cum se distrează lumea în orașul de vis, Las-Vegas. Intuiam eu, că America este deosebită, dar mirările au întrecut așteptările. Ce-i deosebește pe ei de noi? Zâmbetul larg, deschiderea și bunăvoința cu care te tratează oricine și oriunde. Parcuri imense, amenajate pentru plimbări, lipsa gunoiului chiar și în locuri aglomerate, buna funcționare a serviciilor comunale, testele Covid – gratis, compasiunea incomensurabilă față de semeni și, desigur, drumurile pe care noi le vedem doar în vis… La finele anului 2021, sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, că a revărsat Lumina în calea mea, prin oamenii Timpului, ce ne ghidează pașii pe făgașul împlinirilor! Onorată, mulțumesc Academiei de Literatură și Artă, România, președinte de onoare Excelența Sa George Călin (Ambasador cultural Convenția ONU-Geneva, poet, prozator, publicist, critic literar, editor) pentru conferirea Meritului Academic pentru anul 2021. Mulțumesc Uniunii Culturale a Albanezilor din România, Președinte de onoare Domnul Baki Ymeri (membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet, publicist, traducător, Directorul Revistei „Albanezul”, București) pentru conferirea titlului de Poetul Anului 2021 și pentru apariția în culegerea DARURI DIVINE, Amanda Edit, 2021, prefațată de Domnul Baki YMERI „Poezia Mariei Botnaru este expresia frumosului și a miracolului”. O mare bucurie a fost participarea la Antologia de texte literare „Moștenirea Limbii Române”, editura Ro.Cart, București,2021, coordonator excelența Sa George CĂLIN, ediție îngrijită de Doamna Anca Elena CĂLIN, scriitor. O mare onoare a fost și apariția în Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea „MILENARIUM”, editura „Armonii Culturale”, Adjud, Coordonator Domnul Gheorghe A.STROIA (poet, publicist, editor, directorul Revistei „Armonii Culturale”) editor- George-Nicolae STROIA. Participarea la Festivalul-concurs de poezie, proză și grafică „Nicolae Dabija – Tăcerea răstignită” mi-a adus o diplomă de gradul II, iar evenimentul decernării a lăsat o urmă adâncă în sufletul meu! Renumitele LECȚII de POEZIE, desfășurate de Societatea Culturală APOLLON, România, (membru al căreia am devenit în anul 2021)Președinte de onoare, Excelența Sa George CĂLIN, au fost zidul de care mi-am sprijinit sufletul în acest timp tulbur. Aceste realizări mă motivează și mă inspiră a păși în noul an cu planuri și vise noi. Da, au fost și momente foarte triste, care m-au marcat și au dat naștere la o poezie în pas cu timpul. Uneori îmi era frică să deschid calculatorul, ca să nu aflu de durerea ce alerga spre inimile noastre ca un tăvălug fără frâu și fără îndurare. Am plâns, când au plecat poeți în floarea netrecută-n rod, Oameni pe care îi admiram, care-mi erau repere ale poeziei bune: Nicolae DABIJA, Ion ROȘIORU, Eduard ENE…. Un toiag de susținere a sufletului, românesc până-n măduvă, în acest an, mi l-a oferit și Domnul Călin GEORGESCU, scriitor, prin discursuri sau dialoguri (urmărite pe canalul http://www.youtube.com) cu personalități, ce dau un puls pozitiv acestui timp; prin înființarea asociației „PĂMÂNTUL STRĂMOȘESC”, ce are ca menire renașterea României. Acum, la cumpăna dintre ani, să adunăm faptele frumoase și amintirile cu oameni dragi , care ne-au susținut în luptă, ne-au fost tricolor pe zidul deznădejdilor, ne-au apărat flacăra speranței și să pășim cu dreptul spre un an mai bun, mai norocos, mai rodnic și mai sănătos! Dar să nu uităm de cei triști, de cei flămânzi și de cei goi. Să nu uităm, că schimbarea începe cu noi, iar nepăsarea ne pedepsește. Dragii mei, Vă mulțumesc pentru faptul, că sunteți prezenți în viața mea, că Vă aplecați sufletele asupra cuvântului meu, mă motivați și mă inspirați! Cu gânduri, planuri și vise noi să primim în suflet Anul ce ne bate la ușă, să nu uităm că iubirea aprinde sori și stele, iar mila este un lucru firesc, nu o faptă eroică… Să punem în capul mesei sănătatea și să-i purtăm cinstea cuvenită, ca să nu se mai repete Apocalipsa prin care am trecut! Să ne iubim Țara, Neamul, Limba, să conviețuim cu celelalte popoare în respect reciproc, în pace și înțelegere, or aceasta este menirea Omului pe Terra! LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI, OAMENI FRUMOȘI! 31 decembrie 2021 Maria BOTNARU Sursă imagine: internet
Ar fi minunat, să existe undeva un buton, ce ar permite lumii să-și oprească alergarea, să deschidă ochii, ca să înțeleagă, că Omenirea o ia razna prin progresul ce o duce cu pași giganțici spre pierire. Goana după profit implică și o concurență sănătoasă, cum o consideră unii, nebună, după părerea mea. Atât am excelat în a inventa noi „bijuterii” de pâine nu doar ca formă, nu doar conținut, dar și culoare! Unde s-a mai văzut, ca pâine ambalată în pungi de plastic sa stea pe rafturile magazinilor cu săptămânile și să fie comestibilă? Mi-e groază să mă gândesc, ce se face cu pâinea expirată: se reciclează sau se aruncă? Mi-e teamă să folosesc pâine cu trei semințe, cinci semințe, cu șapte semințe… din neîncrederea în producătorul ahtiat de bogății. Mai nou am descoperit un sort de pâine cu cartof, ardelenească, care, după părerea mea, este îmbâcsită cu E-uri, căci e știut de fiecare cât de repede alterează cartoful fiert, păstrat la temperatura camerei, dar mite în combinație cu făina și drojdia… Bine, veți zice, nu cumpărați ce nu vă place(aveți dreptate, eu așa procedez!) dar nu e mai ușor de suportat situația, când vezi, cum se distrug urmașii, care după o felie de pâine simt dureri de stomac… Am ajuns a modifica genetic, spre îmbogățirea producătorului, și pâinea cea de toate zilele? Mă șochează vitrinele cu inscripția BIO! CUI SUNT DESTINATE? Bogaților!!! De ce nu se scrie direct, căci ne dorim o transparență a lucrurilor? Iar cei care nu facem față prețurilor, putem mânca și neBIO, adică resturi de la BIO?
Mi-e dor de pâinea ce o cocea bunica, apoi mama… Îmi plăcea cum la plămădire își acoperea capul cu o basma ușoară, iar la începutul frământatului rostea în șoaptă, cu ochii la icoană, rugăciunea „Tatăl Nostru”. Știam că pâinea conține doar făină, apă, sare și o botcală, preparată toamna din drojdia de la fiertul vinului. Și forma era standart, gândită bine pentru a-și păstra, fără E-uri, prospețimea și gustul. Mâncai o hrincă de pâine, beai o cană de apă de la izvor și erai sănătos și vesel toată ziua, or asta și este rostul pâinii de toate zilele și doar de sfintele sărbători înfruptam cozonaci, pască, ca pe o recompensă trupului, trecut prin posturi, că sufletul doar cu rugăciune era fericit perpetuu…
Spre unde mergem azi cu felia de pâine, modificată de progresul unor buzunare, spre regresul sănătății noastre și a urmașilor noștri?! Qvo vadis, Lume, soro lume?
Deși îmi ploua în suflet cu lacrimi de dor (basarabenii știu ce înseamnă sâmbăta Paștelui Blajinilor, când toate drumurile duc spre „ACASĂ”, întru cinstirea memoriei celor plecați spre Ceruri cu o vorbă de bine, cu un colac și cu o lumânare aprinsă – o datină, pe care o respectam cu rigoare până la pandemie), Dumnezeu a vrut să mă aflu la LECȚIA DE POEZIE EXTRAORDINARĂ, organizată de Societatea Culturală APOLLON-București şi Academia Internațională de literatură si artă, Președinte de onoare Excelența Sa George Calin, poet, prozator, jurnalist, critic literar, editor, în parteneriat cu Comitetul Mondial Român, director executiv Doamna Maria Petrescu , poet, prozator și Asociația Literară „Creneluri Sighișorene”, Președintă Doamna Gabriella Costescu , poet, prozator, jurnalist, care s-a desfășurat în tinda Bisericii cu Hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Teodosie cel Mare” din București, Părinte Frincu Dragos.
Verdele împlinit, potopindu-ne privirile și mângâindu-ne pașii, a devenit un decor perfect pentru lansarea volumului de debut al Doamnei Tina Avramescu „CUVINTE SCRISE PE CER”, Ro.Cart, 2021, pentru șiragul de perle muzicale dăruit cu măiestrie de către elevii Elena Militaru, Daria Istrate, Antonia Sandu, Sara Pascu, Mario Petrache, surorile Alexandra si Florina Jinga, Daniel Avram, Ana Manea, Marta Mocanu si Vlad Pascu, ghidați de profesoara de canto Doamna Ofelia-Florica Harangus, renumita interpretă de muzică populară românească, Membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, care a fost distinsă cu Meritul Academic.
Acolo, unde se întâlnesc Muzica, Poezia și Pictura (în incinta bisericii era în plină desfășurare Expoziția pictoriței Carmen FLORIAN „DAR prin HAR”), ca printr-o minune norii își opresc caravanele, vântul își leagă gura, iar soarele își domolește săgețile, întru a nu împiedica fericirii omului.
Cum să nu mulțumești lui Dumnezeu pentru un Paște Sufletesc, dirijat cu atâta înțelepciune de Maestrul George CĂLIN, găzduit cu toată inima de Sfinția Sa Părintele Dragoș FRINCU?
Cum să nu admiri sufletul fără margini al Doamnei Maria PETRESCU, dăruirea necondiționată a Doamnei Aura FLORIS, scriitor?
Cum să nu fii încântat de Omul de Cultură, Doamna Gabriela COSTESCU, care a venit din Sighișoara pentru a ne prezenta cartea lansată şi care s-a învrednicit de distincția Meritul Academic, oferit de Societatea Culturală APOLLON-Bucureşti?
Cât respect merită părinții copiilor minunați, care au străbătut România, ca să Ne facă sărbătoarea mai bogată?
Am respirat românește, am cântat și am lăcrimat românește… alături de: Doamna Doina GHIȚESCU, actriță, Dl Geo CĂLUGĂRU, poet, critic literar, Doamna Carmen Florian , pictoriță, Domnul Vasile Topârceanu, interpret de muzică ușoară, Doamna Nicoleta Tudor , scriitor, Domnul Ștefan DOROFTEI, scriitor, Domnul Corcinschi Constantin, scriitor, Familia CĂLIN (Doamna Viorica şi Ancuța Elena, scriitor, editor), Doamna Marilena Ban , scriitor, Doamna Manuela Andreea, scriitor, Doamna Maria Niculescu, poetă, Doamna Liliana BC, scriitor, Domnul Adrian Bulgaru, poet, Domnul Gheorghe Matei , criptolog, Domnul Virgil Ciucă, poet şi eseist, Domnul Eduard Ene, scriitor.
După datina străbună am ciocnit ouă roșii, cum le stă bine sufletelor româneşti, pătrunse de Învierea Domnului nostru, Isus Hristos, la o LECȚIE de POEZIE şi MUZICĂ CÂMPENEASCĂ, în cadrul Festivalului Internaţional de muzică creştină şi poezie “Flori pe cununa de spini”, ediţia a XV -a, Sfintele Paşti – 2021.
MARIA BOTNARU BLOG 