Versuri noi: Cât nenoroc!

Cât nenoroc!

Ard lumânări… fuioare de jale în lună ridică,
Durerea răzbește prin ochiul ce lacrimi înspică,
Noaptea sloboade norii de ploaie  spre libertate,
Gândul, cu lavă de dor, învie chipul tău, frate…

Titanic, sfâșie zâmbetul tău, gătit de plecare,
Tânăr, cu ochi împliniți de-a luminii cântare,
Pasul atât de ușor plutești într-un vals pe cărare,                                              Înnebunită de dor, m-aș pierde în brațele tale…

Vârstă de floare, elan cât în bradul de munte,
Aripi dezbraci, înger cobori, cu vise pe frunte,
Vesel… cum Cerul zidește perfectă lucrarea!
Frate iubit, îți retrăiesc continuu plecarea…

Mor lumânările… te-ai mistuit ca una din ele,
Viața s-a scurs fără tine, cu bune, cu rele,
Fir de-amintiri nu risipesc, îi strâng părticică,
Știu, mă veghezi, scumpul meu frate, Petrică…

Iar primăvara pomilor ramuri cu rod delectează…
Ger mi-e de suflet, interminabil dor de-asaltează,
Palma dă-n rouă, cum s-alipește de poza-ți lucindă,
Câtă iubire zace pe-a ochiului, tânără veșnic, oglindă…

De-ar fi șoptit Domnul de-o rea întâmplare,
Ce-ar secera, înflorit, bradul de frate, fără cruțare,
Pasăre… m-aș fi izbit… în bezna devastatoare,
Întru salvare s-aștern aripi și suflet de soră mai mare…

Câtă durere… să pleci sângerând… ca apusul de soare…
Cât nenoroc… clipa fatală să-ți frângă cununi de visare…
Proaspăt nuntit, fericit… să fii răstignit de-0-ntâmplare…
Doamne, să nu-ți mângâi pruncul dorit, ce-n pântec iubitei tresare?

Peste imensă, a anilor de despărțire,  grea nedreptate,                                        Clopote-n sângele-mi încă mai plâng din dorul tău, frate…
15 mai 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Reclame
Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Un interviu CUTREMURĂTOR! Câți dintre noi știm aceste lucruri?

Un interviu CUTREMURĂTOR! Câți dintre noi știm aceste lucruri?

Ioan Sabău Pop, Prof. Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial, într-un interviu pentru Formula As: „Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei”.

„Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”

– Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri pu­bli­ce, clădiri istorice sau particulare, mii de hec­tare de pădure sau chiar sate întregi sunt resti­tuite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?

– Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. Du­pă părerea mea, este o tendinţă dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoşi din toate centrele mari ale Tran­silvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

– Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să pri­mească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?

– Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor – peste 200000 de proprietăţi, situa­ţia la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înţelegeri şi tratate inter­na­ţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­ţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi. Din moment ce optanţii ale­geau cetăţenia ma­ghia­ră, ei îşi pierdeau pro­prie­tăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu con­diţia ca Ro­mâ­nia să le plătească optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea. Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept.

– Dar românii, îm­pro­prietăriţi prin refor­ma agrară, nu şi-au fă­cut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

– Din păcate, cei îm­proprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea ma­joritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, im­posibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cu­noscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

„Samsarii sunt de aici, din România”

– Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optan­ţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

– La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

– Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

– Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date com­pensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: „Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

„Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare”

 – Ce spuneţi aduce a crimă împotriva sta­tului…

– Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă… Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Şi totuşi, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al oraşului, strânge docu­mente şi se dă ne­potul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hec­tare şi câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în judeţul Ba­­cău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii – n.red.), sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

– Şi autorităţile române, guvernul, par­la­mentarii nu reacţionează în niciun fel?

– Reacţia este indiferenţa şi amor­ţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catas­tro­fe, nu pot decât să bănuiesc o com­pli­citate.

„Ce se poate pentru maghiari şi germani, pentru români nu se poate!”

– În aceste retrocedări abuzive sunt im­pli­cate şi instituţii?

– Da. E vorba despre biserica ca­tolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o docu­men­tare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase – icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile – păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio pro­ble­mă cu cele pioa­se, ci cu cele civile. În 1942, prin­tr-o con­ven­­­ţie între „Gru­pul Etnic Ger­man” şi bi­sericile evan­ghelică şi luthe­rană, toate bu­nu­rile ci­vile ale acestora sunt trecute în pro­prietatea „Gru­pului Etnic”, cele două bi­serici identificându-se cu el. „Grupul Etnic German” era o miş­care hitleristă, cum erau în România le­gio­narii, însă cu mem­bri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. Du­pă 1944, toate bu­nu­rile de pe teritoriul statului român apar­ţi­nând inamicilor sta­tului român şi ai ali­a­ţilor săi se preiau de către stat în admi­nis­trare, mai puţin sol­daţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiin­ţat CASBI – Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea „Grupul Etnic German”, dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează „Fo­­­rumul Democrat Ger­­man” la Sibiu şi ei se con­si­deră urmaşii „Gru­­pului Etnic Ger­man”. Ca ur­mare, re­ven­dică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, igno­răm con­venţia de ar­mis­tiţiu din 12 septem­brie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, ca­re nu a fost o lege abuzivă a co­muniştilor, ci o lege dată pentru cla­rificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel in­ter­naţional, şi începem să retrocedam în mod abe­rant. Atunci, de ce nu le re­trocedăm şi le­gio­narilor ceea ce au avut? Cum­va, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul „Statu­su­lui Romano Ca­to­lic”, desfiinţat în anii ’30, care nu a fost per­soană ju­ridică cu drept de proprietate asu­pra clă­dirilor din Transilvania. Cu toate aces­tea, în 2002 se în­fiin­ţează o Asociaţie a Statusului Ro­mano Catolic şi se auto-pro­cla­mă continua­toa­rea şi moş­te­ni­toarea vechiului Status, pe baza unei ho­tărâri ju­decă­toreşti false şi cu un procuror fie cum­părat, fie adormit. Această nouă asociaţie re­ven­dică apro­ximativ 2000 de clădiri din Tran­silvania, prin­tre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de pro­prie­tate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea „Astra” din Sibiu. „Astra” a avut foar­te multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imen­se, pentru că înainte de Marea Unire, au fost re­laţii extraor­di­nare între românii de dincolo şi din­coace de Car­paţi. Dar spre deosebire de ca­zul Sta­tusului, noua societate „Astra” nu este re­cu­­noscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi ace­­laşi lucru se întâmplă cu „Fundaţia Gojdu”. Deci, as­tăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pen­tru ma­ghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost fă­cute cu con­tri­buţia ro­mâ­nilor, după cum a des­coperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau… Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost cons­truite cu mai multă contribuţie românească, şi astăzi am ajuns ca statul român să plătească aco­lo chirie 20 de mii de euro pe lună!

– D-le profesor, acest interviu ar trebui mar­cat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al ja­fului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor insti­tuţii ale sta­tului, care „favorizează” infractorii îm­potriva in­tereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de tră­dare naţională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?

– Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile. Dacă există voinţă, în­tr-un an se poate reglementa situaţia în Tran­sil­vania. Dar timpul contează mai puţin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

– O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o pro­blemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Tran­silvania, bucată cu bucată?

– Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o pro­blemă cu dreptatea.

 Galerie foto și documente



Clădiri retrocedate prin falsuri – Colegiul „Bolyai” din Tg. Mureş 


Liceul „Unirea” din Tg. Mureş 


Semnarea Tratatului de la Trianon, prin care România şi-a redobândit Transilvania

Sursă;  http://www.comisarul.ro

Publicat în E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei

Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei

În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.

Un acemenea destin neobişnuit, în istoria neamului românesc, este Valeriu Gafencu.

Pr. Constantin Voicescu nota : ,,undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om…, un tânăr cu suflet de crin, e vorba de Valeriu Gafencu”. Să vedem cine era el.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la marginea de răsărit a ţării, în Basarabia, în satul Sângerei, în apropiere de Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, erau oameni cu stare, buni români şi creştini, tatăl său, învăţător, a făcut parte din Sfatul Ţării, care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Valeriu mărturiseşte că mama sa era ,,o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. În familia Gafencu s-au născut patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.

Valeriu a făcut şcoala primară la Sângerei, apoi a urmat Liceul ,,Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se încă de atunci prin pregătirea sa serioasă, fiind iubit de colegi şi apreciat de profesori. Era exigent cu el însuşi şi sever, ca frate mai mare, cu educaţia surorilor sale, le îndruma prieteniile, lecturile etc. Valeriu, ca tânăr, era un suflet sensibil, pasionat de literatură şi este autorul unor încercări literare, publicate în revista liceului.

După absolvirea liceului, în iunie 1940, el s-a înscris imediat la Facultatea de Drept din Iaşi, iar graba sa avea ceva premonitoriu. Într-adevăr, timpul n-a mai avut răbdare cu vremurile fericite ale României Mari: la 28 iunie 1940, trupele bolşevice au trecut Nistrul şi au cotropit Basarabia, pământul ei fiind sfârtecat şi pângărit. Familia Gafencu a reuşit să treacă Prutul şi s-a refugiat la Iaşi. Dar tatăl său, Vasile, după ce şi-a pus familia în siguranţă, încredinţând-o grijii fiului său Valeriu, s-a întors în Basarabia, unde în scurt timp este arestat de bolşevici şi deportat dincolo de Cercul polar, murind după un an.

În septembrie 1940, Valeriu Gafencu se număra printre studenţii de la drept din Iaşi, era preţuit de profesori, admirat şi rspectat de colegi şi prieteni, fiind perceput de toţi ca un model de viaţă curată, trăită în modestie şi evlavie. După numai un an, în toamna lui 1941, Valeriu Gafencu era arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare. Avea numai 20 de ani. O nouă sincopă în viaţa sa, după năvălirea bolşevică. Ca să înţelegem ce s-a întâmplat, trebuie să facem o incursiune în viaţa sa lăuntrică, pentru a afla care-i erau credinţele şi idealurile.

Ca mulţi tinerii din epocă, Valeriu Gafencu a pătruns în Frăţiile de Cruce, tutelate de Mişcarea Legionară (suntem la sfârşitul anilor 30), atraşi de dimensiunea spirituală a acesteia. Dar apropierea de legionarism a unor tineri de 18-19 ani (minori deci, majoratul era acordat la 21 de ani) a fost mai curând un fenomen spontan, o stare de spirit, un răspuns la căutările lor lăuntrice, iar nu aderarea la o doctrină sau un program. Tinerii selectaţi şi primiţi în aceste frăţii (FDC) erau desemnaţi dintre cei mai buni, ca pregătire (învăţătură), credinţă, ţinută morală, caracter ş.a., iubitori de neam şi biserică, fiind educaţi   într-un spirit elitist. Tinerii grupaţi în FDC alcătuiau o veritabilă familie, în sens spiritual, fiind învăţaţi să se iubească şi să se ajute, să practice dragostea şi sinceritatea. Tânărul intrat în aceste nuclee elitiste urma să devină teptat un fel de cavaler, fără teamă şi prihană, cu simţul onoarei foarte dezvoltat, apărător al celor năpăstuiţi, luptător împotriva nedreptăţilor, un justiţiar incoruptibil, ,,un haiduc cu suflet de sfânt”!

Natură entuziastă şi idealistă, Valeriu Gafencu s-a regăsit pe deplin în universul valoric al frăţiilor de cruce, pe care le-a cunoscut pe când era elev la liceul din Bălţi, în 1937, la numai 16 ani, participă la întrunirile lor, face propagandă cu tot entuziasmul tinereţii, fiind reţnut de jandarmi. În toamna lui 1940, aflat la Iaşi, ca student, pe când Mişcarea Legionară se afla la conducerea statului, Valeriu devine îndrumătorul unui grup de frăţii de cruce de la liceele din marele oraş moldav. În ianuarie 1941, după ce Legiunea este înlăturată de la conducerea României prin forţă, Gafencu, în plină revoltă faţă de noile autorităţi, organizează o grevă a elevilor de la liceele din Iaşi, în semn de protest faţă de regimul generalului Antonescu. În urma acestei acţiuni, el este arestat şi condamnat la trei luni de închisoare. În noile condiţii, Frăţiile de Cruce (FDC) sunt scoase în afara legii, iar activitatea lor este interzisă, dar Valeriu, ataşat de valorile lor şi ca unul ce îşi pusese tot sufletul în educarea liceenilor în acest spirit, nu înţelege să renunţe. Era foarte iubit de elevi, cu care reuşise să închege o adevărată comuniune sufletească. În cele din urmă, inevitabilul se produce: în toamna anului 1941, în timpul unei întruniri cu fraţii de cruce de la liceul militar din Iaşi, este arestat. La proces, profesorul de drept civil Angelescu spunea în apărarea sa: ,,Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor. Este unul din cei mai buni studenţi…”. În ciuda acestei pledoarii, Valeriu Gafencu a fost condamnat, ,,pentru propagandă legionară”, la 25 de ani de închisoare. După proces, în ianuarie 1942, el a fost internat în închisoarea de la Aiud. Începea o nouă etapă, decisivă, în viaţa sa.

Valeriu Gafencu a stat la Aiud, între 1942-1948, alăturându-se unui grup de deţinuţi, numiţi ,,Misticii”, ceea ce a dus la cristalizarea sa sufletească, la limpezirea concepţiilor sale. Grupul era alcătuit din tineri, elevi şi studenţi, condamnaţi pentru activitate legionară, după ianuarie 1941, aflaţi sub călăuzirea lui Traian Trifan, veteran legionar. Pentru aceleaşi motive, au fost condamnaţi sute, poate mii de tineri în toată ţara. Printre ei, amintim pe Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Marin Naidim. Pr. Justin Pârvu mărturisea că, în mod paradoxal, din punct de vedere spiritual, ,,închisoarea a fost un noroc pentru noi”, prin trăirile spirituale intense ale celor închişi. Şi pr. Gh. Calciu afirma că, în libertate, avea ,,nostalgia închisorii, deoarece aici am avut cea mai spirituală viaţă, am avut bucuria şi iluminarea…”. Virgil Ioanid îşi amintea că Valeriu Gafencu, între două închisori, cu ochii arşi de febră, vorbea de ,,fericirea de a suferi pentru Hristos şi de a rezista ca primii martiri prigoanei duşmanilor credinţei’”. El mărturiseşte că, în iunie 1943, a avut o stare de iluminare: ,,după mult zbucium, când paharul suferinţelor se umpluse, a venit o zi sfântă, când am căzut cu faţa la pământ, cu inima zdrobită, am izbucnit într-un hohot de plâns. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. Şi deodată, o, Doamne, mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate…Şi o pace adâncă, un val de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă. Apoi le-am mărturisit celorlalţi: ,,sunt cel mai păcătos om, dar sunt fericit”. Dar toţi au rămas înmărmuriţi.

Acest moment de iluminare, din iunie 1943, va fi pentru Valeriu o adevărată naştere din nou, păşirea pe drumul ce duce la sfinţenie. Înţelege că suferinţa are un rost profund, acela de a purifica sufletul, dornic de mântuire. El aprecia ulterior că atunci a trăit ,,prima zguduire sufletească”. Această nouă înţelegere a lucrurilor îl îndepărtează chiar de cei condamnaţi ca şi el, iar interiorizarea sa se amplifică în anii următori. În scrisorile către familie, el scria aceste rânduri: ,,În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine…, ci să contribui la fericirea tuturor”. Ioan Ianolide, care l-a cunoscut bine, nota: ,,Valeriu a fost omul în care am văzut sălăşluind pe Hristos”. Despre Gafencu, după iluminare, scrie şi Virgil Maxim, în termenii următori: ,,Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă.Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări”.

De la Aiud, în 1948, Gafencu a fost adus, împreună cu alţi deţinuţi legionari, la Piteşti, dar nu a trecut prin ,,reeducare” (exterminare, ar trebui să spunem), dar a suportat faza premegătoare începerii torturilor. Împreună cu un grup de 40 de deţinuţi suspecţi de TBC, el va fi transferat la Văcăreşti. Cei care l-au cunoscut acolo scriau (Traian Popescu): ,,Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare…părea coborât dintr-o pictură medievală…Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice”. De la Văcăreşti, grupul lui Gafencu a fost adus, în februarie 1950, la închisoarea-sanatoriu din Târgu-Ocna, unde era un regim mai blând pentru deţinuţi. Deşi era foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea ce o degaja, Valeriu Gafencu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el: ,,era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, nimic nu-l nemulţumea”. În noaptea ultimului Crăciun trăit de el (1951), Gafencu îi mărturisea prietenului său Ianolide: ,,În noaptea asta am privegheat. Eram treaz, lucid şi senin, când, doedată, la capul patului meu, am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Maica Domnului era aievea lângă mne. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit”. Trăirile sale mistice erau tot mai frecvente şi mai profunde.

Gestul creştinesc cel mai impresionant din cele făcute de Valeriu a fost salvarea vieţii pastorului protestant iudeu Richard Wurmbrand; el a primit medicamentul salvator, streptomicina, dar a preferat să-l cedeze pastorului, care a fost astfel salvat, cu preţul vieţii lui Gafencu. El a trecut la cele veşnice, la 18 februarie 1952, la 2 februarie el mărturisea unui deţinut, Nicolae Itul, că i-a fost dezvăluită ziua plecării din această lume: 18 februarie. În dimineaţa acestei zile, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, complet împăcat, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Prietenul său apropiat, I. Ianolide, mărturisea despre starea de har a celui plecat: ,,Hristos era prezent în Valeriu”. Toţi şi-au luat rămas bun de la el, întărindui pe fiecare, spunându-le la sfârşit: ,,Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa”! A mai adăugat pentru fratele său de suferinţă Ianolide: ,,Sunt fericit să mor pentru Hristos. Totul este o minune. Să duceţi duhul mai departe”. Apoi, a ridicat ochii albaştri spre cer, în timp ce afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi. După stingerea lui din viaţă, în tot sanatoriul s-a lăsat o linişte desăvârşită.

Virgil Maxim, care l-a cunoscut, şi toţi ceilalţi, au spus despre el: ,,A fost un sfânt. Este un sfânt”. Valeriu Gafencu ne-a lăsat drept moştenire viaţa sa pilduitoare, trăită exemplar, în condiţii foarte grele, la o mare înălţime spirituală.

Sursă: http://www.armoniiculturale.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, ISTORIE, OAMENI CELEBRI | Lasă un comentariu

Marin Ifrim: Nepoții lui Eminescu. Statui de plastilină. Spermianții secundei. Anul ”Unirii”.

Marin Ifrim: Nepoții lui Eminescu. Statui de plastilină. Spermianții secundei. Anul ”Unirii”.

Îi văd rar pentru că nu-mi face bine mersul pe jos fără niciun milițian în jur. Toți sunt ”intelectuali” din oficiu, un fel de revoluționari ai virgulei zvasticate. Mulți, mai mulți decât poporul pentru care se zice că (sub)scriu. Au fețe de pagină, de huilă căzută în ciorba de burtă a literaturii.ro(m service). Precum musca în zer(o)ul laptelui de măgar parisat. Sunt urmașii lui Eminescu. Așa pretind ei. Au și legitimații de scributori. Să moară Paul Goma de sâc. O poză cu nume și prenume, un mic bilet de tramvai spre vid, în care, pe bune, singura chestiune reală e doar ștampila, cea care atestă plata cotizației „la zi”. Un carton dătător de iluzii erotico-filologice. Ca să te numești, cel puțin, Arghezi, trebuie să dai multe limbi între cracii literaturii române. Să fii un fel de porc sfânt. Ce caută furnicile aici, în zona zero și ”zoster”? Îmi e greu să evit latrinile subtextuale, aceste creaturi legitimate ad-hoc. Îmi cer scuze. E anul Unirii. Se vor reuni, prin provincii, și scriitorii. Cei fără legitimație (încă) vor beli crucea alfabetului la cei cu CNP garantat inclusiv de poza scriitoricească. Ei sunt aduși în locul Suzanei Gâdea, o anonimă celebră a culturii.ro. Își tot propun să se unească. Acum, în secolul sfânt al Unirii. Pasărea și pisica la un loc. Ogitănie ordinară sub acoperișul culturii naționale.ro. Sunt peste tot la locul lor, inclusiv nicăieri. Sunt urmașii lui Eminescu. Cine îi vede devine nebun oficial. Sistemul virgulei încă face brânză de cartier. Cultura se pune pe note de vomă ecologică. Rău de litere în portofelul lui Sadoveanu. Dacă Eminescu a fost din ce în ce mai (o)mor(â)t, de ce nu s-ar răzgândi acești piranha să îi ia locul mobil? Ăștia, care își cumpără premiile și își fac unul celuilalt fel de fel de portrete ”dalliene”! El Salvador! De obicei, ca să fii scriitor, nu-ți trebuie mai nimic din cele necesare. Trebuie doar să-ți faci ”un nume”. De parcă ai subtiliza CNP-ul eminescian. Atâta timp cât (încă) există un Ion Gheorghe în literatura română, nu văd de ce se stă la coadă. Locul e ocupat. Mie, poet omologat, ca să zic așa, îmi e frică de Ion Gheorghe. E primul monstru literar pe care l-am văzut și căruia i-am pipăit cuvintele. Răni peste tot. Și vin ăștia, ”recuperatorii” literari, să se adune și să se întărească. Mai mulți decât au fost. Ion Gheorghe e o entitate mai importantă decât toți ilieștii, constantineștii, băseștii și ceilalți defazați de la structura nației. Eu îi văd doar pe ei, ”nepoții” lui Eminescu. De ce, Doamne, ai lăsat mila și sila pe lume, Tu ce vrei, nici mama lui Rimbaud, bigotă de la sine, nu te-a nimerit pre Tine? Există un blestem al haitei: anonimatul!… Ție încă Ți se ridică biserici pe merit. Ai grijă și de cei care vin, de vânatul irozilor, de cei cu poză în jurul legitimației ștampilate pe frunți vidate de vid… Nu toți folosesc cuvintele începutului. Se fură litere, există corupție, există și critici literari cu ifose de sfinți la Porțile Railui. Numai Tu, Doamne, nu mai ești în cărți, nu ai legitimație și nu primești premii date de premianții secundelor Tale infinite… Statui de plastilină, spermianții secundei, Anul Unirii lor cu ei înșiși.

 Marin Ifrim

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

Dr. Călin GEORGESCU: A FI sau A AVEA

Dr. Călin Georgescu. Conferința „A FI SAU A AVEA” – Timisoara 21.06.2017

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI, OAMENI CELEBRI | Lasă un comentariu

Coliva lui Cărtărescu

Profesorul Ion Coja despre nemerniciile lui Iohannis și osanalele lui Cărtărescu

 

Coliva lui Cărtărescu

1. Domnule profesor ION COJA, înțeleg că ați văzut pe DIGI TV interviul lui Mircea Cărtărescu și puteți comenta liniștit ideile colegului dumneavoastră, în cunoștință de cauză.

Am văzut interviul și, mai înainte de a zice o vorbă despre Cărtărescu ca avocat al LGBT-iștilor, fac constatarea, pentru mine neplăcută, că toți cei care au comentat deja, critic și ironic, spusele lui Cărtărescu la Digi TV, au trecut cu vederea prima parte a interviului, pentru mine mult mai importantă, șocantă chiar, când i s-a cerut marelui scriitor părerea despre cum fuse prezentată la TV festivitatea de comemorare a luptelor de la Mărășești și Oituz! Am văzut și auzit interviul care ne-a dezvăluit un Mircea Cărtărescu mercenar, al scrisului, al vorbitului în public! L-am văzut pe Cărtărescu mirându-se și criticându-l, chipurile, pe Johannis, că rabdă să fie văzut și filmat în compania unui Dragnea sau Tăriceanu!… Reproș retoric și slugarnic, sau prostănac: Johannis nu putea evita soțietatea celor doi! Nu avea de ales!

Desigur, Dragnea și Tăriceanu sunt politicieni suspectați de toate fărădelegile curente la aleșii noștri, toate din speța corupției, a furtului din avutul public!… Cel puțin așa sună acuzațiile din presă, chiar dacă până acum în instanță cei doi și mai ales Liviu Dragnea au ajuns pentru niște fleacuri, abuzul magistraților fiind evident, rușinos de evident! Dar cum e posibil să zici că Johannis se compromite în tovărășia celor doi, cum să te scandalizezi că „îi tolerează în preajma sa” pe Tăriceanu și Dragnea, când lucrurile stau exact invers: Johannis, pentru fărădelegile sale, nu e de admis și de tolerat nici măcar să-ți dea Bună ziua!

Partea aceasta a interviului mi s-a părut cea mai interesantă, mai jalnică pentru un individ atât de „special” ca Cărtărescu, de la care pretențiile publicului pot fi maxime! Desigur, fiecare cetățean este liber să aibă despre oricine o părere, bună sau rea! După cum vrea „mușchii săi”! Dar pentru un scriitor, mare sau mic, este obligatoriu să-și întemeieze opiniile și simpatiile politice pe anumite principii morale, a căror prețuire publică este definitorie pentru condiția sa de scriitor, de intelectual cu pretenții de lider și formator de opinii, de caractere!

2. Mă puneți pe gânduri!… Vă referiți la cele șase case șmecherite de domnul primar din Sibiu?!

Am uitat de casele alea!… Mai pune-te o dată pe gânduri și vezi ce…

3. Vă referiți atunci la înfierile de copii pe care Johannis le-a intermediat?

Puțini dintre răufăcătorii de după 1990 se fac vinovați de o crimă mai dezgustătoare: trafic cu ființe umane, trafic cu copii! Unde, domnule Cărtărescu, în lumea civilizată pe care o invoci în interviu, s-a mai pomenit să ajungă președinte un ins care s-a îmbogățit din traficul de copii?! Este lucru cert, de nimeni negat, nici măcar de inculpatul Johannis, că s-a ocupat de mai multe înfieri ilegale, și nu pe gratis! Iar în fața acuzației / suspiciunii că unii dintre acești copii au fost sacrificați pentru a li se preleva organele, numitul Johannis nu a putut prezenta nicio dovadă că aceste orori nu s-au produs!

4. Ce dovezi ar fi putut aduce?

Ar fi putut aduce lista cu adresele din străinătate unde pot fi căutați și găsiți acei copii înfiați la începutul anilor 1990. Simplu! Și ar fi dovedit astfel că s-a interesat de soarta acelor copilași să nu ajungă piese de schimb! …Eu am ajutat un fost coleg de liceu stabilit în Germania să înfieze o fetiță. Vă pot da adresa sau numărul de telefon la care puteți lua legătura cu familia sau chiar cu fata, bună vorbitoare a limbii române, ba chiar și a dialectului aromân!… Mi-e greu să-i înțeleg pe ziariștii și comentatorii politici care i-au trecut cu vederea lui Johannis aceste păcate – crime în viziunea mea! Dar mi se pare degradant și înjositor ca un scriitor, un om sensibil, părinte de copii, ca Mircea al vostru, să nu aibă nimic de zis împotriva unui monstru ca acest Johannis!

Da! Știu că alți politicieni au fost și „mai” monștri! Johannis a scos ilegal din Țară vreo 20 de copii, familia Valeriu Stoica a făcut pierduți în Europa vreo 200 de copilași, zic unii și îi cred! Nu știu dacă familiei lui Valeriu Stoica i s-au cerut public detalii despre aceste înfieri, câte vor fi fost ele în realitate! Dar despre Johannis știm că a fost acuzat public pentru felul cum s-au făcut aceste înfieri, i s-a cerut adresa unde pot fi găsiți copiii înstrăinați, iar el nu a putut da nicio relație despre acei copii, unde se află acum și în ce stare! Iar autoritățile nu s-au deranjat să declanșeze vreo anchetă…

Nu s-au implicat nici ziariștii. Și nici scriitorii care ies în public să comenteze acțiunile clasei politice!… Nu credeam că Mircea Cărtărescu îmi va oferi motive de dispreț și dezgust! Căci despre dispreț și dezgust este vorba! Auzi la el!… Pe cine s-a găsit colegul nostru să ni-l ofere ca model!… Nu numai Dragnea și Tăriceanu se pot uita de sus la infractorul Johannis, dar chiar și Băsescu, celălalt președinte pe care îl slugărește Cărtărescu! Mă, băiete, mă, scriitorule sensibil la dramele omenirii ce ești, cum grijania mă-sii reușești să uiți de copiii aceia?! Imaginația ta creatoare n-a intrat în funcțiune?! Nu te-ai gândit la fiecare copilaș în parte ce s-o fi întâmplat cu ei?…

Literar vorbind, este un subiect de roman întins pe mii de pagini! Ai scris măcar una despre acest negoț criminal?! Iar dacă n-ai scris nicio pagină, niciun rând, niciun cuvînt, acum, când îl faci pe criminal model național, nu ai vrea să ne explici cum reușești să treci peste acuzațiile dovedite că găinăriile cu infierile ilegale ar putea fi în realitate niște crime cumplite?!

5. A avut domnul Cărtărescu cuvinte de laudă și pentru discursul rostit de Johannis la Mărășești!

Adică Cărtărescu nu știe că discursul lui Johannis a fost scris de altcineva, nu de neamț?!

6. Nu cumva i l-a scris Mircea Cărtărescu?!

Te pomenești!… De azi înainte îl cred în stare de orice ticăloșie! S-o facă sau s-o tolereze!

7. După câte știu și dumneavostră ați scris texte pentru un președinte al României, să fim cinstiți!

N-am ascuns asta, ba chiar m-am lăudat pe Internet. Diferența față de cei care îi scriu textele lui Johannis sau Băsescu ori altui fost președinte constă în faptul că eu am refuzat să fiu plătit pentru acele texte, m-am considerat onorat și mulțumit că pot să lansez cuvintele și considerațiile mele pe câteva subiecte pe care le am la inimă, punându-le sub autoritatea instituției supreme: românii din diasporă, Grigore Vieru, Învierea Domnului… Astea au fost subiectele abordate. Am scris numai ce am vrut eu! Am fost mulțumit că acele texte scrise „din mine” au avut o bună difuzare! Îți dai seama!… Presa a comentat întrebându-se cine a scris acele texte!… Erau prea bune, probabil, ca să le fi scris Ion Iliescu… Așa că nu s-ar putea spune că am înșelat publicul! Așa cum face Cărtărescu lăudând nu știu ce reușite ale Neamțului, prin străinătățuri! Nimeni, domnule coleg, nu-l invită pe Johannis decât ca reprezentant al funcției! Și-l invită bine informați asupra inteligenței și altor capacități profesionale ale neamțului. Și nu-l invită ca să-i ceară părerea, ca unui partener egal!…

Mă întorc și zic: într-o lume normală, vînzarea de copii prin care s-a îmbogățit Johannis îl ducea întins la Jilava, nu la Cotroceni! Ai altă părere, domnule Cărtărescu?

8. Cum apreciați comentariile marelui scriitor privind „scena din jurul colivei”, afirmația sa că asemenea scenă „dizgrațioasă” e de neimaginat la o comemorare ținută într-o țară civilizată?

Mai înainte de orice, este o prostie mare pe care a rostit-o individul! Ce să caute coliva în alt spațiu cultural, în Occident?! Nici eu nu-mi pot imagina coliva la o comemorare organizată de guvernul suedez sau american! Dar zic și că pentru mine e de neimaginat o comemorare românească fără tămâie și colivă! Iar pentru morții nenumărați de la Mărășești să-i comemorezi fără colivă și tămâie ar fi fost o fărădelege! O blasfemie!… De o sută de ani acelor morți li se cântă „veșnica Pomenire”, după rânduială, cu coliva și tămâia aferente! Ce l-o fi deranjat pe caraghios?! Ce, mă?!…

Auzi la el, cică Dragnea și Tăriceanu „nu-s nici pe departe la înălțimea și la puterea de discernămînt etic a lui Johannis”! „Discernămînt etic” la Johannis?! Cum a putut să spună o asemenea enormitate?! Cum a putut slugărnicia să-l ducă așa de departe?! Și cum de nu l-au taxat pentru asemenea vorbe nerușinate partenerii de pe platoul DIGI?!

Domnule, Dragnea o fi furat din averea publică, ceea ce după mentalul românesc este mai tolerabil decât să furi de la persoane fizice, oameni pe care să-i scoți din casa lor, iar casa s-o închiriezi pe bani mulți la o bancă, cum a făcut președintele infractor! În povestea cu casele lui Johannis găsim un amestec de găinărie, golănie, cinism, nesimțire și aroganță, dar și prostie, cum nu mai întâlnești la nimeni dintre penalii clasei politice!

9. Pot să mă întreb cum de a ajuns președinte de Țară un asemenea specimen?

Întreab-o pe Merkelița, pe alți lideri europeni, serviciile speciale și mai ales întreabă-i pe ziariștii și politicienii care au tăcut, în frunte cu Ponta, chipurile adversarul lui Johannis! Întreabă-i pe ceilalți candidați la președinția României din 2014, care și ei au tăcut pe acest subiect, în loc să facă din el calul de bătaie al campaniei lor electorale! Ce înțelegere a funcționat între ei? Și mai întreabă-i chiar și pe Dragnea și Tăriceanu, de ce nu pornesc procedura de demitere a monstrului?! A prostănacului!

10. Pe Mircea Cărtărescu ce l-ați întreba?

Nimic! Curtea s-a edificat!… N-am ce să-l mai întreb! Domnule, eu sunt naționalist, înainte de a fi scriitor! Când am citit că Mircea Cărtărescu visează și vizează premiul Nobel, în sinea mea eram pregătit să mă bucur sincer pentru asemenea reușită. Probabil pentru că nu citisem mai nimic din opera neisprăvitului, dar mergeam pe mâna nevestei mele care, cu ani în urmă, îl citea cu plăcere. I-a mai trecut, de când au apărut pe piață Șeitanii

Oricum, prin comparație cu zeci de premianți Nobel, printre scriitorii români număr ușor de tot câteva zeci de scriitori care meritau mult mai mult onoarea acestui premiu. De la mine în sus suntem vreo treizeci de autori, cel puțin, nobeleabili! Mai exact, treizeci și șapte, dacă îl scădem pe omul nostru! Nu mai merită niciun premiu! Nici măcar premiile deja primite! A făcut de rîs lista noastră!

11. Dacă lucrurile stau așa, nu mai are rost să vă întreb ce părere aveți despre discuția de la DIGI referitoare la referendumul pentru familie, în partea a doua a interviului!

Am aceeași părere: o înseilare de prostioare. Nu-i de vină cine le spune, de vină sunt cei ce le fac propagandă și difuzare în public, fără să-l tragă de urechi sau de mânecă pe bietul rătăcit!

12. A făcut-o chiar cel în cauză, revenind pe Facebook cu o postare mai cuminte. Să-i mai dăm o șansă! E vorba totuși de Mircea Cărtărescu!

Este părerea și decizia dumitale! Să fii sănătos! Eu nu pot să-l iert!

Îl voi ierta, creștinește, pe Mircea Cărtărescu numai dacă reușește prin asemenea ticăloșii și pișicherlâcuri să primească premiul Nobel!… Să țină la preț! Să nu se vîndă pe „iaurt și gogoșele”! Să trădeze cât o vrea, să se vândă lui Soroș sau multinaționalelor, să scrie despre Holocaustul din Transnistria o epopee tragi-comică, să-și vîndă nevasta la pachet cu amantele, să ia ori să dea șpagă câtă i se va cere, dar numai să fie sigur că va primi pentru asta un Nobel, două! Stăm prost la acest capitol! Ne-au luat-o și bozgorii înainte!… Eu, ca naționalist… Mă înțelegi mata!

   A consemnat Nikita Vancea

Buriaș, 11 august 2017

Sursă:http://www.justitiarul.ro/profesorul-ion-coja-despre-nemerniciile-lui-iohannis-si-osanalele-lui-cartarescu/

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | 3 comentarii

Un nutriționist român cunoscut a dezvăluit care sunt regulile de alimentație de la care nu se abate. ”De 30 de ani mănânc la cină

Un nutriționist român cunoscut a dezvăluit care sunt regulile de alimentație de la care nu se abate. ”De 30 de ani mănânc la cină…”

Un nutriționist român cunoscut a dezvăluit care sunt regulile de alimentație de la care nu se abate. ”De 30 de ani mănânc la cină…”

Preşedintele Federaţiei Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, profesor doctor Nicolae Hâncu, se declară un mare amator de salate, de fructe dar admite că nu-şi refuză nici un vin bun. „Întotdeuana urmez eu însumi sfaturile pe care le dau. Sportul ocupă un loc important în viața mea. Am făcut sport de performanță până la 27 de ani, după ce m-am lăsat am continuat să fac sport. Pe la 40 de ani m-am apucat de jogging şi alergem zilnic între 3 şi 5 km, după care am înlocuit alergatul cu mersul pe jos în ritm alert, aproape zilnic, şi cu înotul, de câteva ori pe săptămână. În plus, nu există dimineaţă în care să nu fac gimanstică acasă (streching 10-15 min şi câteodată fac şi execiţii cu haltere uşoare). 

A doua componentă a stilului meu de viaţă este somnul. 

Îmi încep activitatea trezindu-mă la ora 5,30 şi niciodată nu mă culc seara mai târziu de 10,30. Şi a treia componentă, poate cea mai importantă, e alimentaţia. Micul dejun, de la care niciodată nu mă abat este format obligatoriu din iaurt și fulgi. Pe la 10,30-11 iau o gustare formată dintr-un baton din prune uscate, scorțișoară, alune sau nuci. Prânzul îl iau în jur de 2-2,30 când mănânc un singur fel de mâncare: legume asortate cu aproximativ 150 grame de peşte sau carne de pasăre. Carnea de porc şi de vită nu există în alimentaţia mea. După masă mănânc un fruct, iar seara, de 30 de ani, mănânc salate.

Consum un bol mare de salată din care nu lipsesc salata verde, salata cu andive sau cu varză albă proaspătă, roşii, castraveţi, ardei, ceapă, usturoi şi maximum 2 linguri de ulei, niciodată sosuri.

În funcţie de consumul energetic din ziua respectivă, mai mănânc uneori 1-2 felii de pâine integrală asociate cu şuncă de pui sau de curcan, piept de pui gătit în casă sau somon pe care îl consum de 2-3 ori pe săptămână, fie gătit, fie afumat.

Sâmbăta şi duminica, la mic dejun, am o omletă albă formată din 3-4 albuşuri de ou foarte bine prăjite pe teflon

fără ulei, în care nu mai adaug nimic. De ani de zile toate mâncărurile mele sunt foarte sărace în sare.

Zilnic, mănânc 3-4 fructe, după masă şi seara după cină, şi 3-4 pahare de vin pe săptămână numai după ce am mâncat.

http://www.doctorulzilei.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, CEL MAI SCUMP DAR... SĂNĂTATEA! | Lasă un comentariu

Maria Diana Popescu „Patologic, ei sunt mafia, în sine”

Patologic, ei sunt mafia, în sine

Maria Diana Popescu

Nu există neam prost, prostia e pur individuală, iar dacă dorim cu tot dinadinsul să arătăm cu degetul un individ eminamente cu mansarda varză de Bruxelles şi de colesaw salad, prezentul autohton ne e de un real folos. Nu trebuie să fii profet ca să vezi cît de uriaşă e căciula de pe capul lui şi cît de mare pericolul în care a băgat România! Ţăranii, cărora furtunile le-au distrus recoltele, aveau nevoie de rachete antigrindină, nu de rachete Patriot, casate. Trump, la fel ca şi predecesorul, nu va semna contracte de pace cu restul lumii. Ci de comerţ cu armament expirat, contracte de înarmare a lumii, contracte de război. Pacea nu e dorită de Casa Albă. Şi vedem cum Trump scoate castane din focul Rusiei cu mîna României. Aţîţă şi obligă România să-i execute ordinile în relaţia cu Rusia. Şi mă refer la închiderea spaţiului aerian românesc pentru avionul lui Rogozin, care acum ameninţă România, iar UE şi NATO au fix dureri în coate de ţara noastră. Pe noi ne mănîncă pielea, vrem să ne scarpine ruşii şi sîntem aşi în a ne tăia craca de sub picioare! Marile puteri sînt într-o concurenţă acerbă: care înarmează mai iute şi mai gros popoarele. Dacă ar fi pace pe glob, din ce ar mai scoate profit industria de armament americană, germană, franceză, engleză şi rusă, cînd afacerea cu arme garantează o creştere economică sigură? Cît îl priveşte pe Iohannis, acesta este „păpuşa Ken a bossilor europeni şi mondiali, un rezultat ratat, ieşit din laboratoarele de la Brăneşti, Periş şi Scroviştea!” De-a lungul mandatului n-a făcut altceva decît parada celui mai penibil comportamnet şi a celor mai penibile ţinute. Un prefăcut în stare pură! La început cu un aer nemţesc, aruncînd paltonul pe capota maşinii unei ambasade străine, apoi, în şort, pe bicicletă sau alergînd cu sepepiştii în faţă sau în spate, recent, în bermude şi cu şosete negre în adidaşi, fotografiat lîngă un cioban, după un dialog despr oaia lui Daia, toate aceste încercari de umanizare fac parte dintr-o campanie electorală pentru un al doilea mandat. „Vrabia mălai visează şi nebunul balamuc!” Iohannis joacă un teatru de proastă calitate şi ne jigneşte inteligenţa. În concluzie, nici pe departe un lider de Doamne ajută! Doar figuri penale a avut Ţara la putere! Ce blestemE pe biata Românie! Iliescu, Constantinescu, Băsescu, nemuritorul reptilian Isărescu şi Iohannis, şi el o uriaşă aburitoare politică!

Intuim cu toţii cine i-a cerut şefului serviciului secret S.T.S. (ca sfat amical!) să iasă la pensie, deşi el susţine că-i aparţine cererea. Iohannis ar fi vrut demult să scape de Marcel Opriş, dar n-avea curajul să-i arate uşa! Un băsist în minus, cu o altă pensie de nabab, din sistemul mafiot de pensii! Un alt caz Coldea, numărul unu în fraudarea de alegeri şi referendumuri. Cu sau fără Opriş, S.T.S. va fi acelaşi instrument în mîna „străinului nostru, stăpînul nostru”, care, pe lîngă Opriş, a semnat şi decretul de trecere în rezervă a unuia dintre cei doi directori adjuncţi ai S.T.S., generalul maior Ioan Balaure. Viitorul şef al S.T.S. va fi numit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la propunerea lui Iohannis, desigur. Lui i se pare normal să aibă la degetul mic serviciile secrete şi puterea toată.

Cît de uşor e să scufunzi o ţară în hîrdăul mafiei!

Încet, încet, slugoii statului mafiot, care i-ar putea băga la mititica pe mulţi dintre abjecţii cu funcţii înalte, sînt trecuţi în rezervă. Se doreşte eliminarea liniei întîi a mafioţilor din serviciile secrete, care au făcut din România cîmpul lor tactic şi, care îi au pe mulţi la mînă şi sînt incomozi puterii de la Bucureşti: Coldea, Opriş, Balaure, urmînd ca şi cucuvelei mov să i se pună foc în cuib… pentru deparazitare. Oricum, nu mai poate dormi liniştită bruneta focoasă de la D.N.A., cu atîtea mişmişuri ascunse, bolnavă de putere (boală ce i-a cuprins pe toţi liderii vremii), cu incomodul tub de oxigen de la S.R.I. şi servicii străine, cu ditamai paranoia la vedere şi cu corupţia curat-murdară în sîn! Înainte se văita că e atacată de Black Cube! Acum, declară sus şi tare că „mafia autohtonă atacă D.N.A.”, însă, mafia în sine este, patologic şi ireversibil, Koveşi şi complicii, iar fluieratul ei băieţos este unul a pagubă! Codruţa ne arată, făr pic de ruşine, cît de uşor e să scufunzi o ţară în hîrdăul mafiei, şi cum se poate mîndri ea cu diversitatea: mafia lemnului, mafia procurorilor, mafia bancherilor, mafia executorilor, mafia retrocedărilor, mafia autostrăzilor, mafia justiţiei, mafia politică, mafia culturală, mafia morţii, mafia vaccinărilor, mafia alimentară etcaetera. Trăim într-o republică a procurorilor! Ne mîndrim cu maşinăria de scos pe bandă mafioţi, procurori şi judecători-monştri, obedienţi, şantajabili sau chiar violenţi. Aşa-zisa luptă cu corupţii şi corupţia e o lozincă menită să protejeze Mama Corupţiei de la vîrf, o maşinaţiune sereisto-judiciară, care a afectat enorm siguranţa naţională. Deputatul Pleşoianu avea dreptatea cînd afirma că Koveşi periclitează imaginea D.N.A. şi a Justiţiei din România! Alţi doi deputaţi au cerut supunerea Codruţei Koveşi la testul cu detectorul de minciuni!

Un pariu mizerabil

Dacă ne referim la mafia bancară, avem exemplul unui bancher autohton, Ţiriac, care a făcut avere de miliaradar din uriaşele dobînzi, comisioane şi penalităţi frauduloase, din executări silite, toate stoarse de la românii împrumutaţi la banca sa. Ţiriac, face un pariu şi pune la bătaie un avion de lux unui politician care va fi în stare să construiască trei mii de săli de sport. O iniţiativă lăudabilă, dacă n-ar fi mizerabilă! Electrificarea satelor, a miilor de gospodării care trăiesc în întuneric, nişte case pentru românii săraci, nişte şcoli, spitale şi grădiniţe, nu ziceai şi matale, vînătorule de mistreţi şi de averi, să luminezi şi să construieşti! Cum să facă sport, la greu, românul cu burta goală? Tot printr-un pariu asemănător cu Năstase, care a primit o maşină de lux de la nabab, s-au construit sute de săli de sport, acum în paragină, în satele unde doar bătrînii mai stăteau în toiege pe la porţi! Unde nu-i minte, e vai de tocmeală! De fapt, Ţiriac a recunoscut singur, la un post Tv că e prost cînd e vorba de bani şi că angajaţii îi numără teancurile! Îşi permite să fie sincer! De aia e democraţie. Într-un interviu televizat a afirmat pe şleau. „Eu nu prea mă ocup de banii mei, îmi dau seama că sunt prost”.Apoi, revine şi se contrazice: „Eu între hoţ şi prost, prefer hoţul.” Întrebat de reporter ce crede despre anumite infracţiuni, bancherul (care a fraudat, alături de ceilalţi bancheri-cămătari, mii de români prin dobînzi frauduloase şi comisioane abuzive) declara că nu s-ar da înapoi de la introducerea în lege a pedepsei cu moartea. „Eu am beneficiul că mă cheamă Ţiriac. Faptul că mă cheamă Ţiriac este un mare beneficiu. Este un brand.” Cum să nu! Un brand, se poate sustrage legii cu ajutorului buzunarului. Dar pentru deţinere sau consum de droguri, ce propui domnule bancher? Tot cu ajutorul brandului şi al arginţilor a scăpat de braţul legii juniorul dumitale? Întrebam şi eu aşa, pentru că, tot românul ştie că Ion Ţiriac-junior a fost cercetat penal pentru trafic şi consum de droguri. Şi-a rămas ca-n tren. Da, în tenis, Ţiriac a fost un brand, dar statutul de bancher nu-l deosebeşte cu nimic de penalii cămătari ai băncilor străine care, sprijiniţi de to’arşu Isărescu, au abuzat şi fraudat milioane de români. Avionul pe care l-a donat Sănătăţii e tot din banii românilor. Apropo, D.N.A. i-a bătut vreodată în poartă, să cerceteze cum i-a jecmănit pe românii împrumutaţi la banca sa, cum i-a executat silit şi cum şi-a adunat averile de top! Dacă trăia Ceauşescu şi Legea 18 era vie, manglitorii ăştia, gen Ţiriac, toţi miliardarii de carton ai ţării şi manglitorii ăştia care au pus ghearele pe Putere nu mişcau în front, erau la puşcărie sau erau cetăţeni onorabili! Adică, albă sau neagră, nu alba-neagra!

Să-i tragem de ureche şi pe parlamentari! Şi-au votat lefuri şi pensii speciale şi pe-aci ţi-e drumul! Au aruncat problemele Ţării în vestiare şi timp de două luni i-am pierdut de pe radar! „Obosiţi” de plăcerile guvernării la care au tras unul hăis şi altul cea (precum racul, broasca şi cu ştiuca), unii aleşi vor zburda pe imaşuri exotice, alţii vor vacanta la Cazanele Dunării, iar pe figura de mare inspiraţie a corupţiei instituţionalizate, exotica V.I.P.-eră, sigură că poate trăi din vînatul de clasă, sărind la gîtul ţării şi sfîşiind-o cu cea mai mare „obiectivitate”, această self-made woman, care încă ne rîde în nas şmechereşte de pe fotoliul D.N.A., o aşteaptă cît de curînd un concediu la cazanele cu smoală.

Multilateralul navetist Iohannis se crede patrimoniu naţional intangibil

Nu se lasă mai prejos nici Iohannis, cel mai de seamă actor al Ţării („În viaţă, joacă teatru, numai cei care n-au nicun rol” -Tudor Muşatescu), ai cărui doi prieteni au fost trimişi de tineri, în mod miraculos, pe lumea ailaltă, iar altul e la puşcărie. Cum nu ştiţi care prieten al lui e la puşcările? Carabulea. Ilie Carabulea, cel alături de care Iohannis transformase Sibiul în oraşul lor. Carevasăzică, acest actor, cutremurat de marele suflu al Puterii, ne oferă şi el, că doar e gratis, o penibilă lucrare dramatică a democraţiei româneşti, după modelul comediei de salon şi teatrului absurd, cu situaţii bufe, vervă prostească şi bulevardieră, în care distingem stirpea cunoscută a microbului original de parvenitism. Amestecat în toate problemele timpului, indispensabil fuziunii şi confuziunii, prodigios şi frămîntat cu ardoare nu de problemele românilor, ci de problemele mondiale, ramificate în bişniţării de rang înalt, multilateralul navetist Iohannis se crede „patrimoniu naţional” intangibil. De aceea nu va putea fi îndepărtat prea uşor de la butoiul cu miere. Vedeţi, boieri dumneavoastră, din cauza caniculei s-au înmulţit şobolanii care muşcă, drept pentru care Iohannis s-a lăsat convins de Trump, comersantul de armament greu, să înarmeze România cu rachete „Patriot”, care ne vor costa 3,9 milioane de dolari! Cu ele vom duce lupte de gherilă împotriva rozătoarelor. Ce nevoie au românii de măriri de salarii şi pensii, dacă e musai să susţinem, să întreţinem industria americană de armament! V-am spus eu că în schimbul primirii la Casa Albă, în schimbul bătăii pe umăr, Iohannis a luat cu ambele mîini de la gura poporului, ca să de bani pe gunoaiele de rachete americane. Cui să vîre pe gît americanii armamentul care zace de multe decenii în depozite uriaşe? I-au suprasaturat pe jihadişti, au înarmat ţările arabe să se omoare între ele, iar acum vîră pe gît armament ţărilor europene slabe… România, Polonia… Prost nu-i ăla care vinde, ci ăla care cumpără! Iohannis face achiziţii de sute de miliarde de euro de la americani! Jucării ale morţii stricate şi casate: rachete, tancuri, autobuze… Gurile bogate din mediul online susţin că accidentul de camion de pe culoarul Rucăr-Bran, în care au murit striviţi trei militari români şi răniţi grav alţi zece, a fost o demonstraţie poate regizată, ca să se arate că armata are nevoie de alte camioane, neapărat americane.

Sursa: www,art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

OCTAVIAN PALER „AM ÎNVĂȚAT…”

OCTAVIAN PALER „AM ÎNVĂȚAT…”

Publicat în OAMENI CELEBRI | Lasă un comentariu

Apocalipsa după Cioran

Apocalipsa după Cioran

Publicat în OAMENI CELEBRI | Lasă un comentariu